Obișnuiam să spun „da” înainte să fi apucat măcar să aud întrebarea până la capăt.
Nu fiindcă răspunsul nu conta. La un moment dat, am învățat că „da” era mai sigur decât „nu”. Că „da” îi ținea pe oameni aproape, iar „nu” crea distanță. Că îmi măsuram valoarea prin cât de mult ofeream și că, dacă m-aș fi oprit, ar fi trebuit să aflu cine sunt dincolo de asta.
Așa că am continuat să ofer. Nouă ședințe pe zi. Trei cazuri pro bono. Un tarif care spunea lumii ceea ce, în liniște, credeam despre mine însămi. O casă față de care mă simțeam vinovată când nu reușeam să o pun în ordine, pentru că lucram douăsprezece ore pe zi. Un program atât de plin, încât nu mai rămânea loc în el pentru mine. Pur și simplu să fiu.
Nu răspundeam vieții. Doar încercam să supraviețuiesc.
Și eu credeam că asta înseamnă să fii responsabil.
Dr B’shree Jagdale – Pexels
În timpul formării mele în Compassionate Inquiry®, am întâlnit definiția responsabilității oferită de Gabor Maté, iar când am auzit-o, ceva în mine s-a liniștit profund.
„Responsabilitatea”, spunea el, „este abilitatea de a răspunde.”
Nu obligația de a spune „da”. Nu datoria de a fi acolo, indiferent de prețul plătit. Nu acel impuls moral de a oferi până când nu mai rămâne nimic, iar apoi să îți ceri scuze pentru golul rămas.
Abilitatea de a răspunde.
Două cuvinte care au schimbat totul: să poți. Să răspunzi.
Nu dacă ar trebui. Ci dacă pot. Dacă există cu adevărat capacitatea necesară – în corpul meu, în sistemul meu nervos, în versiunea din mine care este prezentă în acest moment – să răspund dintr-un loc autentic la ceea ce mi se cere.
Am rămas mult timp cu gândul acesta. Pentru că, dacă responsabilitatea înseamnă abilitatea de a răspunde, atunci să spui „da” atunci când, în tine, nu există cu adevărat spațiu pentru acel „da” nu este responsabilitate.
Este un rol. Este vechiul tipar de a-i mulțumi pe ceilalți, deghizat în virtute. Este rana veche care preia controlul și se prezintă drept generozitate.
—
Vreau să fiu sinceră despre cum arăta, în realitate, acest vechi tipar. Cred că mulți dintre cei care fac munca pe care o fac și eu se vor regăsi în el.
Nouă ședințe pe zi. Îmi spuneam că asta înseamnă dedicare. Că asta înseamnă să fii în slujba celorlalți. Că asta face un terapeut bun atunci când oamenii au nevoie de ajutor, iar el are capacitatea să îl ofere.
În realitate, încă nu învățasem să mă opresc și să văd ce era cu adevărat disponibil în mine înainte să spun „da”. Nu răspundeam cu adevărat. Reacționam la nevoia celorlalți. La așteptările lor. La propriul meu disconfort în fața ideii de a dezamăgi oameni care sufereau.
Trei cazuri pro bono. Din nou, îmi spuneam povestea generozității. Și da, generozitatea era o parte din ea. Dar, undeva dedesubt, exista și credința aceea tăcută că timpul meu, experiența mea și prezența mea nu valorau cât ale altor practicieni. Că, pentru a-mi câștiga locul printre ei, trebuia să ofer o parte din mine fără să cer nimic în schimb.
Ani la rând, tariful pe care îl ceream reflecta cât de mult îmi recunoșteam, de fapt, propria valoare în acel moment. Munca era aceeași. Experiența era aceeași. Rezultatele erau aceleași. Dar acel număr spunea ceva despre ceea ce credeam, în adâncul meu, că merit.
Și apoi ajungeam acasă. Mă întorceam acasă după nouă ședințe, epuizată în acel fel aparte în care te poate epuiza munca profundă cu oamenii, și mă simțeam vinovată pentru vasele rămase nespălate. De parcă oboseala din corpul meu ar fi fost un eșec personal. Ca și cum faptul că nu mai aveam energie să curăț bucătăria spunea ceva despre o lipsă din mine pe care trebuia să o repar.
Vinovăția aceea nu avea, de fapt, legătură cu vasele. Venea din faptul că, pe parcursul zilei, dădusem atât de mult din mine, încât nu mai rămăsese aproape nimic. Doar că, în acel moment, nu știam încă să recunosc asta ca pe o limită personală care fusese depășită. Știam doar să o citesc ca pe un eșec.
—
Să învăț să fac o pauză a schimbat toate acestea. Încet. Nu în linie dreaptă. Cu pași înapoi. Cu momente în care mă întorceam, aproape automat, la vechiul „da”.
Dar, în timp, pauza a devenit o practică.
Înainte să răspund unei cereri – fie că este un potențial client nou, cineva care îmi cere din timp sau din energie, ori un angajament care, la prima vedere, pare perfect rezonabil – mă opresc. Și îmi pun o întrebare care, odinioară, mi s-ar fi părut radicală, iar astăzi simt că ține pur și simplu de a mă cunoaște pe mine însămi:
Ce am, cu adevărat, disponibil în mine chiar acum?
Nu ceea ce ar trebui să am. Nu ceea ce aveam ieri sau ceea ce s-ar putea să am săptămâna viitoare. Ci ceea ce este, cu adevărat, aici – în corpul meu, în acest moment – atunci când mă opresc și simt ce îmi este cerut.
Uneori, răspunsul este: am mult de oferit. Sunt prezentă, sunt conectată cu mine și îmi doresc cu adevărat să ofer ceea ce mi se cere.
Alteori, răspunsul este: foarte puțin. Sunt obosită, distrasă sau duc deja ceva greu în mine, iar ceea ce aș putea oferi în acel moment nu ar fi cu adevărat de folos nici pentru mine, nici pentru celălalt.
Și uneori (mai des decât m-aș fi așteptat) răspunsul este: doar o parte. Am ceva de oferit, dar nu tot ceea ce mi se cere.
Iar acum învăț, încă învăț, să ofer ceea ce am… și să pot numi, cu sinceritate, ceea ce nu am.
—
Schimbările care au venit din această practică au fost concrete. Am trecut de la trei cazuri pro bono la unul. Nu pentru că nu mai cred în accesibilitatea acestui tip de sprijin. Ci pentru că am înțeles ceva esențial: atunci când ofeream munca mea într-un mod care mă seca de energie, nu era generozitate. Era abandon de sine, ascuns sub ideea de a fi în slujba celorlalți. Adevărata generozitate are nevoie de un sine care nu se pierde în timp ce oferă.
Mi-am crescut tariful pentru sesiunile private. A fost mai greu decât credeam. De fiecare dată când mă gândeam la noul tarif, ceva în mine se încorda. Vechile mele convingeri aveau multe de spus despre cât valoram… și despre cât aveam voie, de fapt, să cer pentru munca mea.
Și totuși, am făcut-o. Iar ceea ce a urmat după acea decizie mi-a confirmat ceva ce, până atunci, nu reușisem încă pe deplin să cred: munca mea are valoare. Și eu am valoare.
Am trecut de la nouă ședințe pe zi la cinci. Nu a fost o schimbare mică. A însemnat să renunț la ideea că valoarea mea se măsoară prin cât de ocupată sunt. Să am încredere că un terapeut care este cu adevărat prezent timp de cinci ore poate oferi mai mult decât unul care este disponibil, cel puțin în aparență, timp de nouă. Și să îmi permit să mă odihnesc fără să simt nevoia să umplu imediat acel spațiu cu încă ceva „util”.
Mi-am angajat un asistent. Am început să observ oboseala deciziilor – acel tip aparte de epuizare care apare atunci când, pe lângă încărcătura emoțională a muncii în sine, iei sute de decizii mici, zi după zi. Și, pentru prima dată, nu am mai văzut asta ca pe o slăbiciune, ci ca pe un mesaj. Sistemul meu nervos încerca să îmi spună ceva. Iar responsabilitatea reală însemna să ascult.
—
Nimic din toate acestea nu m-a făcut mai puțin dedicată muncii mele. Dimpotrivă, m-a ajutat să fiu cu adevărat mai prezentă în ea. Când stau acum în fața unui client, sunt realmente acolo. Nu încerc să par prezentă din spatele unui zid de epuizare. Nu ofer dintr-un loc gol, numindu-l generozitate.
Sunt acolo pentru că, înainte să ajung, m-am oprit și am simțit ce era cu adevărat disponibil în mine. Și pentru că mi-am oferit, mai întâi, ceea ce aveam eu nevoie ca să pot fi pe deplin prezentă.
Pauza a făcut loc pentru asta. Iar sinceritatea față de mine însămi a făcut-o posibilă.
Am învățat că responsabilitatea nu înseamnă cât de mult oferi.
Ci dacă acel „da” vine, cu adevărat, dintr-un loc autentic… sau din vechiul obicei de a te modela după ceilalți.
Astăzi, pauza este cea care mă ajută să simt diferența. Și a schimbat totul. Nu doar în practica mea, ci și în corpul meu, în căsnicia mea, în felul în care mă raportez la timpul meu, la energia mea… la viața mea.
Abilitatea de a răspunde este un dar. Un dar, în primul rând, pentru mine. Și apoi, din acel loc plin, pentru ceilalți.
