În ultimul timp, m-am tot gândit la o întrebare:
Când a devenit totul atât de serios?
Nu pentru că seriozitatea ar fi în sine o problemă. Există responsabilități care merită întreaga noastră atenție. Unele dificultăți nu pot fi depășite doar cu un râset, unele obligații trebuie neapărat îndeplinite, iar unele momente ne cer să fim ancorați și asumați.
Dar mă întreb dacă nu cumva seriozitatea e uneori mai mult decât o simplă reacție la ceea ce ni se întâmplă.
Poate că devine, pur și simplu, un mod de a fi.
O zi obișnuită se poate transforma rapid într-o înșiruire de sarcini de dus la bun sfârșit, de gestionat, de îmbunătățit sau de pregătit. Munca trebuie terminată. Mesajele necesită răspuns. Planurile trebuie făcute. Până și odihna poate deveni o altă sarcină bifată cu un scop precis: să ne recuperăm rapid, să ne îmbunătățim sănătatea sau să fim mai productivi a doua zi.
În mijlocul tuturor acestor lucruri, unde dispare spiritul ludic?
Și ce am putea descoperi dacă am deveni curioși în legătură cu absența lui?
Greutatea tăcută a responsabilității
Pentru mulți dintre noi, seriozitatea și responsabilitatea sunt strâns legate.
S-ar putea să fi învățat să ne măsurăm valoarea prin faptul că ceilalți se pot baza pe noi, că suntem capabili, pregătiți sau că deținem controlul. Ne simțim cel mai în siguranță atunci când știm ce așteaptă ceilalți de la noi și când reușim să ne ridicăm la înălțimea acelor așteptări.
Aceste calități ne sunt de mare ajutor. Ne ajută să avem grijă de noi și de ceilalți, oferindu-ne stabilitate, structură și un sentiment de competență.
Dar poate că există momente în care responsabilitatea se contopește cu ceva mult mai rigid.
Începem să credem că există întotdeauna un mod corect de a face lucrurile. Că trebuie să evităm greșelile cu orice preț. Că timpul trebuie folosit eficient. Că până și relaxarea sau plăcerea trebuie să aibă un scop. Că, pentru a fi luați în serios de ceilalți, trebuie să părem mereu stăpâni pe noi, productivi și siguri pe ceea ce facem.
Într-un astfel de scenariu, starea de joacă își găsește cu greu locul, pentru că jocul promite rareori un rezultat util.
În joc, totul este un experiment.
Te lași purtat de moment.
Jocul face loc greșelilor, surprizei și posibilității ca din acea experiență să nu rezulte nimic măsurabil.
Ce se întâmplă atunci când această deschidere se întâlnește cu acea parte din noi care a învățat că trebuie să fie mereu pregătită?
Ce încercăm să protejăm când suntem serioși?
Ar fi la îndemână să transformăm seriozitatea într-o altă trăsătură pe care să o judecăm.
De ce sunt atât de rigid?
De ce nu mă pot relaxa?
De ce îmi este atât de greu să mă distrez?
Însă aceste întrebări conțin deja exact aceeași presiune pe care încercăm să o înțelegem. Ele ne sugerează că ar trebui să fim altfel decât suntem, fără ca mai întâi să devenim curioși cu privire la motivele pentru care seriozitatea a fost necesară.
O explorare mai blândă ar putea suna așa:
Ce mi-a adus bun seriozitatea? Ce a făcut ea posibil pentru mine?
Poate că ne-a ajutat să ne simțim competenți într-un mediu imprevizibil. Poate am simțit că suntem acceptați doar atunci când ne arătam maturi, dispuși să ajutăm sau când nu deranjam cu nevoile noastre. Poate că starea constantă de vigilență ne-a ajutat să anticipăm dorințele celor din jur, sau poate că doar prin realizările noastre am putut simți că existăm, că aparținem, sau că deținem controlul.
De asemenea, pentru unii dintre noi, e foarte posibil ca jocul să nu fi fost un teritoriu sigur.
Când eram spontani, poate primeam critici. Când greșeam, apăreau imediat consecințele. Poate că momentele în care eram zgomotoși, jucăuși, expresivi sau pur și simplu absorbiți de propria bucurie deranjau sau nu erau bine primite. Așa am învățat că e mult mai sigur să privim de pe margine decât să participăm, să facem totul perfect în loc să experimentăm și să rămânem retrași în loc să riscăm să ne facem de râs.
Privită în această lumină, seriozitatea nu mai pare o lipsă de imaginație.
Ci o adaptare.
Intenția nu este de a pune seriozitatea într-o lumină proastă, ci de a înțelege contextul în care ea a devenit atât de familiară.
Când starea de joacă ne face să ne simțim vulnerabili
Privită din exterior, joaca poate părea ceva ușor, însă ea aduce adesea la suprafață o mare vulnerabilitate. A te juca înseamnă să pășești într-o experiență fără să știi exact ce urmează să se întâmple. Înseamnă să te lași văzut exact așa cum ești: imperfect, poate stângaci sau, pentru o clipă, complet nepăsător față de imaginea pe care o afișezi.
Pierzi controlul. Nu mai există nicio unitate de măsură pentru succes, riști să pari caraghios și trebuie să accepți posibilitatea că vei încerca ceva la care nu te pricepi deloc.
Pentru o parte din noi care s-a sprijinit mereu pe competență, pe certitudini sau pe controlul strict al propriilor reacții, această deschidere se poate simți surprinzător de expusă.
S-ar putea să ne fie ușor să folosim umorul ca să-i distrăm pe ceilalți, să detensionăm atmosfera sau să menținem conversația vie. Dar oare asta înseamnă că suntem jucăuși?
Uneori, umorul este spontan și ne conectează cu ceilalți. Alteori, însă, ne ajută doar să mutăm atenția în altă parte, să gestionăm un disconfort sau să evităm să fim văzuți în profunzime.
Poate că spiritul ludic are, de fapt, o cu totul altă calitate.
Ceva se relaxează în corp. Apare o eliberare temporară de nevoia de a ne monitoriza permanent. O disponibilitate de a ne lăsa purtați de curiozitate, fără să ne mai pese de impresia pe care o lăsăm în jur.
Ce anume permite acestei stări să iasă la suprafață?
Și în prezența cui simțim că ea devine posibilă?
Când totul trebuie să aibă un scop
Relația noastră cu jocul este profund influențată și de cât prețuim productivitatea.
Ca adulți, ne obișnuim adesea să ne întrebăm ce anume obținem dintr-o activitate:
Oare îmi va îmbunătăți sănătatea?
Mă va ajuta să dezvolt o abilitate utilă?
Va consolida o relație?
Îmi va propulsa cariera?
Va deveni ceva ce pot împărtăși cu ceilalți, ce pot vinde sau arăta lumii?
Până și activitățile care încep ca o joacă se pot transforma treptat în proiecte. Un interes trecător devine un obiectiv. Un experiment creativ devine ceva ce trebuie neapărat perfecționat. Mișcarea devine o formă de a ne măsura performanța, iar odihna, o strategie de recuperare.
Experiența în sine nu mai este de ajuns; ea trebuie neapărat să ducă undeva.
Ce se întâmplă atunci când utilitatea devine principalul criteriu după care ne evaluăm timpul?
Poate că spiritul ludic ne cere tocmai asta: să trăim un moment fără să-l transformăm imediat într-un progres.
Să desenezi fără să ai nevoie să fii artist.
Să dansezi fără să încerci să devii mai bun.
Să creezi ceva ce nu va fi expus niciodată.
Să urmărești un gând doar pentru că te captivează, nu pentru că ar fi practic.
Să râzi fără să te întrebi mai întâi dacă momentul îți permite asta.
Asta nu înseamnă să renunțăm la scop. Înseamnă, pur și simplu, să observăm dacă nu cumva utilitatea a devenit singura condiție prin care ne dăm voie să interacționăm cu viața.
Oare un moment nu are deja destulă valoare dacă ne ajută să ne simțim prezenți, curioși, conectați… sau pur și simplu vii?
Joaca nu înseamnă absența durerii
Poate fi extrem de inconfortabil să vorbim despre joacă atunci când viața este grea.
O invitație la joc sau la lejeritate poate suna aproape jignitor pentru cineva care trece prin doliu, care este copleșit, speriat sau care duce pe umeri responsabilități ce nu-i lasă deloc un răgaz. Într-o astfel de perioadă, jocul devine doar o altă presiune, încă o stare pe care simțim că ar trebui să o avem, dar nu o putem accesa.
Însă spiritul ludic nu ne cere să negăm ceea ce ne doare.
Nu ne cere să bagatelizăm suferința, să forțăm un optimism de fațadă sau să zâmbim prin experiențe care merită să fie traversate cu onestitate.
Poate că, în schimb, ne oferă ceva mult mai subtil.
Pot exista momente în care râsul și durerea coexistă. Momente în care o scurtă licărire de căldură sufletească nu rezolvă problema, dar îți amintește că acea dificultate nu reprezintă tot ceea ce ești. Momente în care simpla curiozitate creează un strop de spațiu în jurul unui tipar care, până atunci, părea bătut în cuie.
Durerea rămâne reală.
Dar, în același timp, mai este prezent ceva.
Poate că spiritul ludic nu șterge ceea ce este greu. Însă ne ajută să simțim că suntem mai mult decât propria noastră suferință.
Cum se simte spiritul ludic în corp?
S-ar putea să recunoaștem spiritul ludic mai degrabă ca pe o idee, înainte de a-l simți ca pe o trăire fizică, în propriul corp.
Ce se întâmplă, de fapt, în corpul nostru atunci când ne jucăm cu adevărat?
Se schimbă respirația?
Ni se luminează chipul?
Vocea devine mai vie, mai caldă?
Simțim cum se eliberează tensiunea din umeri sau cum corpul devine mai mobil, mai liber să se exprime?
Poate că apare o senzație de căldură, de energie, un sentiment de spațiu interior sau o relaxare temporară a nevoii de a controla ce urmează să se întâmple.
Dar, la fel de bine, poate apărea și un disconfort.
Spiritul ludic poate aduce la suprafață stânjeneală, ezitare sau impulsul de a da înapoi. S-ar putea să ne surprindem privind experiența de la distanță, ca niște spectatori, în loc să ne lăsăm cu totul purtați de ea.
Niciuna dintre aceste reacții nu trebuie corectată.
Ele pot deveni, pur și simplu, parte din propria noastră explorare:
Cu ce asociază corpul meu ideea de joc?
De ce condiții am nevoie pentru a mă putea juca?
Ce îmi întrerupe joaca?
Ce devine posibil atunci când mă simt destul de în siguranță încât să pot lăsa garda jos?
Responsabilitatea și joaca pot coexista?
E tentant să ne imaginăm seriozitatea și spiritul ludic ca fiind două extreme opuse.
Una este responsabilă, cealaltă este ușuratică.
Una este matură, cealaltă este copilăroasă.
Una privește realitatea în față, cealaltă fuge de ea.
Dar poate că această demarcație e mult prea îngustă.
Spiritul ludic nu înseamnă neapărat să abandonăm orice structură, să ignorăm consecințele sau să refuzăm să luăm în serios lucrurile importante. El poate să apară chiar în interiorul responsabilității, nu în opoziție cu ea.
Poate fi o formă de flexibilitate atunci când se schimbă planurile.
O stare de curiozitate atunci când nu cunoaștem răspunsul.
O undă de blândețe într-o conversație dificilă.
Un strop de creativitate atunci când soluția obișnuită nu mai funcționează.
Un hohot de râs împărtășit, care ajută doi oameni să se reconecteze.
Sau disponibilitatea de a experimenta, în loc de a pretinde perfecțiune din prima încercare.
Poate că spiritul ludic nu este întotdeauna ceva ce facem. Ci este, mai degrabă, o calitate pe care o aducem în ceea ce facem deja.
Oare putem rămâne implicați fără să devenim rigizi?
Putem să ne pese profund de ceva fără să vrem să controlăm fiecare rezultat?
Putem să ne luăm responsabilitățile în serios, fără ca seriozitatea să devină singurul nostru mod de a funcționa?
Permisiunea pe care s-ar putea să o așteptăm
Uneori, jocul pare să aibă nevoie de o permisiune.
O să mă relaxez când termin treaba.
O să-mi fac timp pentru bucurie după ce mă asigur că toată lumea e bine.
O să încerc ceva nou când o să am mai multă încredere în mine.
O să fiu spontan când viața va deveni mai puțin complicată.
Totuși, treaba nu e aproape niciodată terminată complet. Întotdeauna va fi cineva care are nevoie de ceva. Încrederea nu are cum să apară înaintea experienței care ar putea-o ajuta să crească. Iar viața va continua, cel mai probabil, să fie plină de incertitudini.
Ce permisiune tot așteptăm, de fapt?
Și de la cine?
Poate că o parte din noi încă mai crede că trebuie să merităm să ne jucăm. Că relaxarea vine doar după o realizare. Că bucuria este permisă doar atunci când absolut toate obligațiile au fost îndeplinite.
Dacă este așa, merită să întâmpinăm acea parte din noi cu curiozitate, nu să o certăm.
De ce ne este teamă dacă am slăbi strânsoarea pentru o clipă?
S-ar prăbuși ceva important din cauza neglijenței?
Ne-am pierde disciplina?
Ne-ar privi ceilalți cu alți ochi?
Am pierde identitatea pe care ne-am construit-o – aceea de oameni puternici, capabili și mereu stăpâni pe situație?
Aceste întrebări ne pot ajuta să înțelegem dacă ceea ce pare a fi o rezistență în fața jocului nu este, de fapt, o formă familiară de grijă, de protecție sau de vigilență.
Să stăm în spațiul explorării
Când a devenit totul atât de serios?
Poate că nu a existat un moment anume.
Seriozitatea s-a adunat, probabil, treptat: din așteptări, responsabilități, experiențe de viață și din toate modurile în care am învățat să ne protejăm. Poate că ea ne-a ajutat să realizăm lucruri importante. Și poate că încă ne mai ajută.
Miza acestei explorări nu este dacă ar trebui să devenim mai puțin serioși.
Ci dacă nu cumva seriozitatea a devenit singurul nostru răspuns.
Când ne simțim cu adevărat liberi să experimentăm?
Ce se întâmplă în interiorul nostru atunci când greșim?
Putem să ne bucurăm de ceva fără să fie nevoie să fim buni la acel lucru?
În prezența cui ne simțim spontani, expresivi sau fără mască?
Unde, în viața noastră, ar putea fi loc pentru un pic mai multă curiozitate și un pic mai puțină certitudine?
Aceste întrebări nu ne cer să mimăm spiritul ludic și nici să-l transformăm într-un alt obiectiv de atins.
Ele ne invită, pur și simplu, să observăm.
Să observăm când se destinde corpul.
Să observăm când își face loc curiozitatea.
Să observăm acele momente în care încetăm să ne mai controlăm și ne lăsăm cu totul absorbiți de ceea ce se întâmplă.
Poate că spiritul ludic nu trebuie fabricat. Poate că el este deja acolo, așteptând doar suficient spațiu, siguranță și permisiune pentru a
