De Rosemary Davies-Janes
Dr. Priya Duggal, ND, este un medic naturist certificat, a cărui practică se concentrează pe sănătatea femeilor, cancerul de sân, afecțiunile autoimune, dependențe și sănătatea mintală. Ea este, de asemenea, practicant Compassionate Inquiry®, facilitator, educator, mentor, lider de cerc și vicepreședinte al fundației MammAlive, o organizație non-profit care oferă educație pentru sănătatea femeilor și sănătatea sânilor, la nivel global.
Această postare face referire la un scurt fragment din povestea lui Priya despre transformare și vindecare prin CI. Ascultă interviul complet pe Podcastul The Gifts of Trauma.
O parte din mixul meu de specialități este lucrul cu femei care se confruntă cu fibromialgie. Cheile vindecării fibromialgiei sunt odihna, relaxarea și încetinirea. Femeile se luptă cu asta, deoarece pe tot globul suntem învățați să slujim, să avem grijă de alții, să fim mame/fiice/soții bune…
Clientele mele obiectează, spunând: „Trebuie să o fac, pentru că nimeni altcineva nu o va face”. Adăugați la asta, dacă cineva din casa noastră este supărat, ca femei, suntem condiționate să luăm asta personal: „De ce sunt nefericiți? Ce am făcut?” De prea multe ori, suntem atașați de responsabilitate. Când suntem, credem: „Sunt responsabilă”.
Adesea, voi cere clientelor să-și imagineze un copil, apoi să își imagineze că spun acelui copil: „Trebuie să lucrezi. Este responsabilitatea ta să ai grijă de ceilalți. Este datoria ta să-i faci pe toți fericiți.” Apoi le întreb: „Chiar ai spune asta unui copil?” Ele răspund întotdeauna: „Nu, nu aș spune asta nimănui decât mie”. Acesta este momentul lor de „ha ha”.
Buddha a spus: „… cu mintea noastră, noi creăm lumea”. Așa că Gabor întreabă: „Cine ne-a creat mințile când eram copii?” Să presupunem că mama unei fetițe este bolnavă și că fetița are grijă de mama ei, poate și de tatăl și frații ei. Când ea crește și se duce la muncă, se întâmplă același lucru. Ea preia munca tuturor celorlalți. Și când se întoarce acasă la familia ei, se întâmplă din nou. Totul este o extensie a aceleiași convingeri: „Sunt responsabilă, trebuie să o fac”. Ea nu poate spune „Nu”. Acest lucru este acoperit pe larg în cartea lui Gabor, „Când corpul spune nu”. Fibromialgia este corpul care spune „Nu”.
Partea tristă este că, când trupurile lor încep să spună „Nu”, clientele mele se supără pe ele. Chiar dacă vor recunoaște: „Chiar mă forțez. Voi merge la sală chiar și atunci când sunt obosită, ocupată la serviciu și am grijă de familia mea.” Când întreb: „Când te odihnești?” Ele răspund cu confuzie. „Nu am nevoie de exerciții?” „Da”, voi spune, „dar ai nevoie de mai mult somn.”
Adesea, îi voi cere clientei care se confruntă cu fibromialgie să închidă ochii pentru un moment și să-și întrebe corpul de ce are nevoie. Răspunsul este întotdeauna: „Am nevoie de somn” sau „Am nevoie de odihnă”. După câteva zile de odihnă, poate veni vinovăția. „Casa este o mizerie. Nu fac nimic în privința asta și mă simt mai bine.” Când își lasă deoparte vechea programare a vinovăției, își ascultă corpul și își acordă prioritate, experimentează schimbări uriașe. Sunt uimite că pur și simplu acordarea de corpurile lor, odihna și practicarea îngrijirii de sine fac o asemenea diferență. Odată odihnite, încep să-și elibereze simptomele. „Durerea, nu mai există.”
Corpul lor a cerut odihnă, iar când a primit ceea ce avea nevoie, durerea s-a evaporat. Dacă alunecă înapoi și încep să facă prea multe din nou, corpul lor le reamintește. „Am făcut prea multe și m-am prăbușit.” Apoi revin pe drumul cel bun.
Cele mai comune credințe care stau la baza afecțiunilor cronice sunt: „Trebuie să justific fiecare moment al existenței mele sau „Nu contează” și „Nu sunt suficient de bun”.
Aceste credințe apar atunci când, în copilărie, nu avem voie să ne împărtășim emoțiile. Dacă un copil este trist pentru ceva și plânge, iar părinții ei răspund în mod repetat spunând: „Nu plânge. Pentru ce plângi?” Copilul primește mesajul. Nu e bine să plângi. Când este supărat, mai degrabă decât să-și recunoască furia, părinții spun în mod constant: „Fii cuminte. Nu fi supărat.” El ajunge adesea la concluzia că emoțiile lui nu sunt binevenite și le reprimă. Și din moment ce nu este în regulă să își arate emoțiile, dacă se întâmplă ceva care o supără, el nu spune nimănui despre asta pentru că… „Sunt o povară dacă spun.” Sau, „Nu vreau să adaug stres părinților mei pentru că sunt deja stresați.”
Aceste convingeri, „nu contează” și „nu sunt suficient de bun”, provoacă anxietate, tensiune în organism, insomnie, depresie și multe altele. „Cum pot fi suficient de bun?” Ne confruntăm cu durerea epuizându-ne, încercând să dovedim că suntem suficient de buni. Dar când suntem singuri, vocea mică care spune: „Nu sunt suficient de bun” apare din nou. Aceasta este vechea noastră traumă, continuă să se întoarcă, la fel ca răufăcătorul dintr-un film de groază care este aparent imposibil de învins. Până când trauma noastră este vindecată, indiferent de ceea ce facem, ea continuă să apară în credințele noastre și în comportamentul nostru.
Acest ciclu provoacă mult stres asupra corpului. Dacă cineva crede că nu este suficient de bun, poate deveni un dependent de muncă pentru a dovedi că este suficient de bun. Pe lângă durerea emoțională, suprasolicitarea provoacă stres fizic, care poate duce la oboseală suprarenală și alte probleme. Când suntem prinși în această triangulare periculoasă a comportamentelor traumatice, rezultatul este adesea boala.
Cred că trăim într-o pandemie de anxietate. Aceste vechi credințe ne determină să muncim din greu pentru a ne justifica existența. În copilărie, în încercările noastre de a „Fii demn. Fii suficient de bun. Pentru a conta”, nu numai că ne suprimăm emoțiile, dar lucrăm cu dorința pentru a deveni mai inteligenți, mai drăguți, orice ne ajută să fim văzuți și recunoscuți de către părinții noștri.
Mulți dintre noi purtăm aceste „convingeri” până la vârsta adultă, unde, după decenii de efort necruțător, se pot manifesta sub formă de fibromialgie, ALS, SM, cancer… oricare dintr-o serie de tulburări autoimune. Când corpul nostru spune „Nu”, iar nevoia noastră de a conduce, de a dovedi sau de a justifica, este în sfârșit zădărnicită… se deschide o fereastră care ne invită să încetinim, să reflectăm, să devenim curioși și să căutăm sprijin… pentru a ne vindeca în sfârșit trauma.
