De Charon Normand-Widmer
Sophia stătea vizavi de mine, cu mâinile agitate în poală. „Nu pot să cred că șeful meu a țipat la mine pentru că nu am respectat un termen limită”, a spus ea, cu vocea stinsă de iritare. „Nu e vina mea că nu-mi dau niciodată suficient timp. Și oricum, cui îi pasă de termenele lor stupide?”
Am dat din cap, luând notă de tonul defensiv. „Se pare că ești foarte frustrată”, am spus cu blândețe. „Poți să-mi spui mai multe despre cum te-ai simțit când șeful tău a vorbit cu tine?”
Sophia a ezitat, apoi a suspinat: „M-am simțit… stânjenită, cred. Ca și cum aș fi dat greș.”
„Acesta este un sentiment greu de suportat. Uneori, când ne simțim rușinați sau vinovați, am putea devia aceste sentimente asupra altora pentru a ne proteja. Este un mod de a face față, dar nu ajută întotdeauna pe termen lung.”
Sophia s-a încruntat, gândindu-se la asta: „Deci, vrei să spui că doar îmi reflectez sentimentele asupra șefului meu?”
„Așa pare”, i-am răspuns. „Recunoașterea sentimentelor tale poate fi un prim pas spre înțelegerea și abordarea lor. Ce crezi că s-ar putea întâmpla dacă ți-ai permite să simți acea jenă inițială?”
–
În terapie, îi ajut pe clienți să își recunoască și să își înțeleagă mecanismele de apărare, care îi protejează de sentimentele dureroase, dar pot împiedica procesarea și vindecarea emoțională. Prin explorarea acestor mecanisme de apărare și a celor care stau la baza lor, clienții precum Sophia pot începe să acceseze rușinea adânc înrădăcinată și alte probleme care decurg din nevoile neîmplinite în relațiile timpurii. Acest proces invită la o mai mare conștientizare de sine și îi ajută să avanseze către un sine mai integrat și mai autentic.
Ceea ce se întâmplă aici este un exemplu al unui mecanism clasic de apărare numit „proiecție”. Suferința Sophiei nu se referea atât de mult la volumul de muncă în sine. Suferința se referea la o rană subiacentă legată de inadecvare, care era declanșată, iar ea își devia sentimentele proiectându-le asupra oamenilor din jurul ei.
Ce sunt apărarea, sau mecanismele de apărare? Mecanismele de apărare mi-au fost prezentate în mod oficial în timpul stagiilor mele psihanalitice. Am învățat că mecanismele de apărare sunt strategii psihologice folosite de indivizi pentru a face față realității și pentru a menține partea din ego care implică imaginea noastră de sine. Sigmund Freud a introdus primul conceptul, subliniind că aceste mecanisme ajută la protejarea ego-ului de anxietate (în jurul rușinii) și de percepția sancțiunilor sociale sau a judecății. În timp ce mecanismele de apărare pot fi benefice în gestionarea stresului și în navigarea peisajelor sociale complexe, ele pot fi, de asemenea, dezadaptative dacă sunt suprautilizate sau se bazează în mod excesiv pe acestea. Apărările sunt grozave, până când ajung să nu mai fie.
În cadrul programului meu de formare Compassionate Inquiry®, am făcut cunoștință cu A. H. Almaas, care, în „Teoria găurilor”, susține că ne naștem cu nucleul nostru, cu „esența” noastră, intactă. Această Esență conține potențialul multor caracteristici care trebuie reflectate în mediul nostru pentru a se dezvolta în mod corespunzător, cum ar fi claritatea, prezența, iubirea și valoarea. Un bebeluș nu se consideră lipsit de valoare, neclar sau neiubit. Aceste realizări ale iubirii și valorii nu sunt prezente în copil; această parte a esenței trebuie încă să se dezvolte, dar există. Condiții precum siguranța relațională și un mediu care reflectă copilului valoarea inerentă sunt necesare pentru dezvoltarea optimă a esenței, permițându-i copilului să își realizeze pe deplin iubirea și valoarea inerentă.
Cum arată acest lucru? Seamănă cu îngrijitorii care sunt atenți la nevoile copilului, care sunt prezenți și receptivi la lumea lor emoțională, în plus față de a le asigura bunăstarea materială.
Atunci când există lacune în aceste domenii, apar „găuri”. Atunci când îngrijitorii nu reușesc să oglindească valoarea inerentă a copilului, se dezvoltă găuri în Esență, care apoi sunt acoperite de apărări.
De exemplu, să spunem că există un copil de nouă luni și mama întrerupe contactul vizual cu acel copil. Dacă acest lucru se întâmplă în mod repetat, pe o perioadă lungă de timp, copilul va intra într-o stare de rușine, un răspuns la separarea de receptivitatea mamei și de armonizarea reciprocă. Dacă acest lucru continuă în mod repetat, copilul va dezvolta o rușine corozivă față de el însuși – nu față de ceea ce a făcut, ci față de ceea ce este el ca om.
Mai târziu, în acel mediu familial, copilului i se spune adesea că această pauză se întâmplă pentru că este rău, că a făcut ceva greșit. Întregul lui sistem nervos internalizează acest mesaj, ajunge să creadă că trebuie să fi făcut ceva rău pentru a merita asta. Ajungem să credem că ne este rușine din cauza tuturor lucrurilor rele pe care le-am făcut. Dar, de fapt, ne este rușine pentru că părinții noștri au încălcat contactul și, astfel, contractul lor cu noi.
Când ne naștem, părinții noștri au un contract implicit cu noi, spunând: „Te vom aduce pe lume și vom avea grijă de tine. A avea grijă de tine înseamnă că vom fi receptivi la nevoile tale. Vom fi în sincron, reciproc, în acord și în contact cu tine”. Atunci când părintele nu este capabil să îndeplinească contractul din cauza propriilor limitări și contractul este încălcat în mod repetat, copilul simte rușine. Această rușine se fixează în centrul sinelui și se formează o gaură foarte adâncă. Dezvoltăm apoi mijloace de apărare împotriva acestei dureri profunde.
Atunci când lucrez cu clienții mei, îi ajut să devină conștienți de locul în care se apără. Împotriva a ce ne apărăm?
De sentimente. Atunci când suprimăm sentimentele, nu le putem procesa. După cum spune Gabor, suprimarea după suprimare duce la depresie. Îi invit să devină curioși să afle unde sunt apărați, așa cum am ilustrat mai sus.
I-aș putea spune Sophiei: „Să devenim curioși în legătură cu jena ta”. „Ce înseamnă pentru tine să fii stânjenită?” Sau: „Să observăm rezistența la sentimente”. „Cum se manifestă această rezistență în corpul tău?” Acestea sunt exemple de invitații la procesele somatice care stau sub mecanismul de apărare. Recunoscându-și și înțelegându-și apărarea, clienții precum Sophia pot începe să vindece „găurile” din esența lor și să se îndrepte către un sine mai integrat și mai autentic.
