De Anouk Wehli
„Fiind părinte de copii adulți înseamnă să vezi o versiune a ta care, în unele zile, te face extrem de mândru că genetica ta a creat ființe atât de minunate și conștiente… În alte zile, îți este frică pentru umanitate.” – A.W. (Londra, Anglia)
În timp ce scriu această postare pe blog, cel mai mic dintre cei patru copii ai mei împlinește doisprezece ani, iar cel mai mare are douăzeci și doi. Am fost părinte jumătate din viața mea și aș spune că rolul meu de părinte nu se termină niciodată, deși copiii mei ar putea spune că nu mă opresc niciodată din a fi părinte (totul ține de perspectivă, nu-i așa?). Cu siguranță, însă, învăț mereu lucruri despre mine și, pe măsură ce avansăm în viață ca o unitate familială, continuăm să ne cunoaștem unii pe alții.
În cadrul grupului nostru tematic Părinți ai copiilor adulți, părinții se adună pentru a împărtăși experiențele lor trecute sau actuale cu copiii lor mai mari, fie că au trecut douăzeci, treizeci sau chiar patruzeci de ani. Acum, dacă te gândești „Nu am copii” sau „Copiii mei nu sunt încă adulți”, te rog să nu te oprești din citit. Știm cu toții că trecutul își face simțită prezența în prezent, așa că acest subiect ne afectează pe toți, indiferent dacă avem sau nu copii acasă. Fie că ne-am cunoscut bine părinții sau nu, felul în care i-am perceput se poate schimba în timp. Mama mea, care se apropie de șaptezeci de ani, mi-a spus recent cât de recunoscătoare este că încă o mai are pe mama ei de o sută de ani alături, lucru pe care poate nu l-ar fi spus acum treizeci de ani. A fi copil sau părinte nu se termină odată ce cineva devine oficial „adult”, ci este un proces în continuă evoluție. Așa cum știm în CI (Compassionate Inquiry – Investigație Plină de Compasiune), părțile copilului pot rămâne active și să ne influențeze în mod inconștient viața de adulți.
În Taiwan, unde am crescut cu o mamă coreeană și un tată elvețian, virtutea pietății filiale era omniprezentă în copilăria mea. Familia, școala și societatea subliniau necesitatea de a respecta, asculta și îngriji părinții, bătrânii și strămoșii, pentru a menține armonia familială și socială. Dorința de a participa la această tradiție, de a aduce onoare și de a respecta părinții și valorile culturale era norma, iar eu îmi doream să arăt recunoștință și să urmez tradițiile. Făceam mereu ce mi se spunea, pentru că doar copiii „occidentali” îndrăzneau să își contrazică părinții. Ca și copil, nu aș fi îndrăznit vreodată să-mi pun părinții la îndoială, așa cum ai mei o făceau atât de natural crescând în Europa, cu un tată olandez individualist. Chiar și în prezent, uneori îmi este greu să-mi pun părinții la îndoială sau să nu fiu de acord cu ei.
În teorie, pietatea filială sună admirabil, iar atunci când funcționează, este o experiență valoroasă într-o familie sau cultură. Totuși, când părinții încep să spună că „ar trebui” să le fim recunoscători pentru că ne-au dat viață, ne-au hrănit, adăpostit, îmbrăcat și trimis la școală – „Ți-am dat viață, îmi ești dator” –, atunci lucrurile pot lua o întorsătură neplăcută. Se creează o barieră între dorința de a contribui din proprie inițiativă la o relație și sentimentul de obligație. Apare ceea ce Gabor Maté numește contravoință – „rezistența automată la orice formă de constrângere sau presiune, fizică sau emoțională. Este un mecanism perfect normal.”
Mă întreb, când și cum a început să apară contravoința în viața ta de copil? Unde se manifestă și astăzi, ca adult? Cum influențează relația cu părinții tăi sau cu copiii tăi adulți? Ca terapeuți în formare în Compassionate Inquiry®, este esențial să ne antrenăm constant mușchiul empatiei, lucrând cu părțile noastre de copil, pentru a putea fi prezenți și pentru clienții noștri.
În grupul nostru de discuții, apare frecvent subiectul părinților care își impun voința asupra copiilor, de exemplu: „Ar trebui să te căsătorești și să te așezi la casa ta.” Indiferent de vârsta copilului, dorințele părinților vin, în general, din intenții bune: „Te-ai îngrășat” sau „Nu studia dansul, nu vei câștiga bani din asta.” Așa cum spune Gabor, „Oamenii vor opune rezistență chiar și atunci când încerci să-i împingi în direcția corectă.” Acest lucru poate duce la resentimente sau chiar la rupturi în relații.
Unul dintre cele mai importante momente pentru mine în CI a fost când Gabor a spus că niciodată nu este prea târziu să găsim o cale de a repara relațiile cu copiii noștri adulți. El a subliniat importanța compasiunii, empatiei și înțelegerii în procesul de vindecare și reconciliere – atât în noi înșine, cât și în relațiile noastre apropiate. În 2020, credeam că îmi „stricasem” primii doi copii și că ei trebuiau „reparați” din cauza greșelilor mele ca părinte. Cu umilință, CI m-a ajutat să văd că, atunci când lucrăm asupra propriilor sentimente de vinovăție și auto-învinovățire, creștem în compasiune față de noi înșine. Această schimbare poate modifica întreaga dinamică a traumei dintr-un sistem familial. Vinovăția – atât de des exprimată de părinții din grupul nostru – poate fi transformată.
Atunci când ne adresăm propriilor răni, dezvoltăm capacitatea de a suporta și de a gestiona durerea familială, reducând impactul acesteia asupra generațiilor viitoare. Se creează spațiu pentru iertare. Prin practică constantă în auto-conștientizare și auto-compasiune timp de șapte ani, am reușit să mă împac cu mama mea după un deceniu de conflicte. În plus, am descoperit cum umorul poate aduce ușurință și prezență într-un moment tensionat, iar modul meu de a fi părinte s-a schimbat când am învățat să fiu prietenă cu propria mea minte și să identific poveștile pe care mi le spuneam.
Din experiența mea, relațiile sunt un proces continuu de ruptură și reparare. Gabor a explicat de multe ori cum dinamica oricărei relații este modelată de experiențele din trecut și de nevoile neîmplinite din copilărie. Chiar dacă uneori este dificil, cred cu tărie că, atunci când lucrăm la propriile noastre răni și avem grijă de noi înșine, plantăm semințele creșterii pentru generațiile viitoare și oferim un model de vindecare sănătoasă.
Ființele conștiente și minunate pe care le-am menționat la început merită ca noi să le respectăm propria voință, chiar și după decenii. Să-i vedem așa cum sunt cu adevărat, nu ca simple proiecții ale noastre. Și, în egală măsură, să ne vedem părinții ca fiind persoane distincte, care au fost, la rândul lor, copiii părinților lor.
