Atașament
Când vorbim despre atașament, e important să luăm în calcul și perspectiva biologică. Dincolo de credințele noastre, atașamentul este o nevoie fundamentală pentru supraviețuire, susținută de numeroase cercetări din neurobiologie și psihologia dezvoltării.
Atașamentul pe care îl primim în copilărie ne ajută să ne reglăm atunci când trecem prin diferite stări emoționale – când plângem, când râdem, când ne este frică sau când suntem furioși. În astfel de momente, căutăm contactul unei figuri parentale care să ne ofere sprijin și siguranță atunci când totul se simte copleșitor.
Atunci când aceste nevoi simple nu sunt întâlnite, copiii dezvoltă diverse mecanisme prin care încearcă să se conțină singuri. Învață să se autoregleze așa cum pot, cu resursele pe care le au în acel moment.
Adaptare
Când explorăm dependențele, este important să ne uităm la ce se află dincolo de comportament – la nevoia pe care încearcă să o împlinească și la felul în care a fost sau nu întâlnită nevoia de atașament în copilărie.
De exemplu, dacă avem în fața noastră un client care își dorește să reducă consumul de social media, alcool, tutun sau zahăr, prima întrebare nu este „ce e în neregulă cu mine?”, ci mai degrabă:
„Ce îmi oferă acest comportament? Ce face pentru mine, chiar și temporar?”
În Compassionate Inquiry®, învățăm să explorăm aceste întrebări cu curiozitate și compasiune și îi invităm pe clienți să facă același lucru. Nu să se critice, ci să își pună, poate pentru prima dată, întrebarea:
„Ce face asta pentru mine?”
Răspunsurile pot fi diferite:
„Mă ajută să mă relaxez când fumez – simt că am mai mult spațiu pentru gânduri”
„Mă ajută să nu mă mai gândesc la probleme când stau pe rețelele de socializare – îmi distrage atenția”
„Mă ajută să nu mai simt atât de intens când consum alcool – amân problemele”
„Mă face să mă simt bine când consum zahăr – îmi oferă o senzație de plăcere”.
Aceste comportamente au avut, la un moment dat, un rol de reglare emoțională. La bază se află nevoia de a te simți mai bine, de a gestiona ceea ce este greu de simțit.
Ca practicieni Compassionate Inquiry®, rămânem în curiozitate: ce se simte în corp atunci când clientul vorbește despre aceste lucruri, ce credințe sunt prezente, cât de vechi sunt aceste senzații și ce nevoi nu au fost întâlnite atunci când au apărut prima dată.
Îl invităm pe adult să se conecteze cu aceste nevoi – atât din trecut, cât și din prezent – și să observe ce apare atunci când apelează la acel comportament.
Apoi explorăm împreună alte moduri prin care aceste nevoi pot fi întâlnite, astfel încât, în timp, comportamentele să devină mai conștiente și mai puțin automate, iar reglarea emoțională să se poată realiza și prin alte modalități.
Dependență
Dependențele, așa cum spune Gabor Maté, sunt: „orice comportament care îți oferă alinare sau plăcere temporară, dar pe termen lung îți face rău și nu poți renunța la el, chiar dacă are consecințe negative.”
Este dificil – deși nu imposibil – să renunțăm la ele. Pe lângă faptul că reduc temporar durerea și oferă alinare, creierul se obișnuiește cu acești stimuli. Apare toleranța (este nevoie de mai mult pentru același efect) și scade capacitatea de a simți plăcere din lucruri obișnuite.
Studiu de caz – din procesul propriu
Am avut, de-a lungul vieții, diverse dependențe: alcool, tutun, shopping sau rețele de socializare. Îmi amintesc ziua în care am intrat în cabinetul terapeutei mele. M-am așezat și i-am spus: „Cred că sunt alcoolică.”
M-a privit cu blândețe și m-a întrebat ce înseamnă pentru mine acest lucru.
„Beau zilnic, în fiecare seară, 2–3 pahare de vin”, i-am spus, cu frustrare.
Mă așteptam să mă judece. În schimb, m-a întrebat: „Ce face alcoolul pentru tine?”
Am rămas surprinsă.
„Ce face pentru mine? Nimic bun. Mă face mahmură a doua zi.”
Cu aceeași prezență calmă, a continuat:
„Ce îți dorești atunci când îți torni un pahar de vin?”
M-am oprit.
„Vreau să mă relaxez. Să nu mă mai gândesc la familie și la problemele de la muncă.”
„Aha… deci ce face pentru tine?”
I-am răspuns, cumva mirată de propriile cuvinte:
„Mă ajută să nu mai simt și să nu mă mai gândesc la nimic.”
Liniște.
„Ce observi în corp când spui asta?”
Mi-am luat câteva momente și i-am spus:
„Un gol în stomac… un nod în gât.”
„Ok, putem să stăm cu asta câteva momente și doar să observăm. Ești ok cu asta?”
„Da”, i-am spus, „sunt ok.”
„Dacă ar fi să descrii ce simți, cum ai descrie?”
„E ca și cum… îmi e frică, sunt tristă… dar vreau să urlu și nu pot.”
„Cum e cineva căruia îi este frică, este trist și vrea să urle, dar nu poate?”
„Neputincios”, i-am răspuns, simțind cum îmi coboară șiroaiele de lacrimi pe obraji.
După câteva momente, m-a întrebat din nou, cu blândețe:
„Cât de familiară îți este această experiență? Când este prima oară când ai avut aceste trăiri?”
Plângeam. Mi-a dat spațiu.
„Eram mică”, i-am spus. „Aveam câteva luni și plângeam noaptea pentru că mama nu mă alăpta. După ce s-a consultat cu bunica, m-au dus la o femeie din sat care avea o metodă prin care să facă copiii să doarmă noaptea și să nu fie agitați.”
Am izbucnit din nou în plâns.
„M-a pus pe burtă și mi-a crestat spatele cu lama, sub privirea mamei și a bunicii mele, apoi a turnat spirt.”
S-a făcut liniște în mine când am spus asta. S-a făcut liniște și în cabinet, ca și cum un vid ar fi umplut spațiul.
În acea liniște, am început să înțeleg cât de mult am încercat, de-a lungul vieții, să umplu acel gol. Cu convingerea – aproape înscrisă în mine – că sunt singură și că nu este nimeni acolo pentru mine.
Ani de zile nu am putut sta cu aceste emoții. Am încercat să le evit, să le amorțesc, să le acopăr. Cu timpul, am învățat să rămân cu ele. Să nu mai fug. Să le pot simți din postura adultului care sunt astăzi.
Într-o zi am intrat în cabinetul terapeutei mele și i-am spus, mândră, că într-o seară eram supărată și încărcată de la muncă. Prietenul meu, ca să mă bine dispună, a gătit o masă delicioasă, și-a pus un pahar de vin și m-a întrebat dacă vreau și eu. Mi-am dat seama că a fost primul moment în care am spus: „Nu, mulțumesc, sunt ok.” Am stat și am plâns în brațele lui pe canapea, pentru că atunci am putut și am ales să stau cu ceea ce era prezent pentru mine.
Cinci ani mai târziu, consum alcool foarte rar – nu pentru că mi-am impus asta, ci pentru că acum pot sta cu emoțiile mele: cu anxietatea, frica, tristețea sau furia.
Compasiunea este esențială în lucrul cu dependențele. Ea creează spațiul în care putem înțelege ce încearcă, de fapt, aceste comportamente să ne ofere.
