Aproape zilnic, cineva îmi urează bună dimineața.
A devenit unul dintre acele lucruri mici și constante pe care corpul ajunge să se bazeze, chiar și atunci când nu îți dai seama de asta. Telefonul se luminează. Urarea apare pe ecran. Ziua începe cu acea mică confirmare că exiști în mintea cuiva căruia îi pasă de tine.
Apoi, într-o dimineață, nimic.
Lipsa s-a făcut simțită înainte să-mi dau seama A fost o mică cădere în piept, o ajustare discretă în felul în care îmi petreceam dimineața. Și imediat după acea cădere, a început să se formeze o poveste. A prins contur cu familiaritatea unui drum parcurs de nenumărate ori.
A uitat de mine. De fapt, nu îi pasă așa cum credeam eu că îi pasă. Apropierea dintre noi nu era ce am crezut că este. Se retrage. Nu sunt la fel de importantă pentru el cum este el pentru mine.
Povestea era deja completă în mai puțin de nouăzeci de secunde: nici măcar nu apucasem să îmi termin cafeaua.
Lolostock
Despre asta vreau să scriu azi, pentru că asta observ acum în mine: cât de repede încearcă mintea să dea un sens lucrurilor și cât de des acel sens nu vine din realitate, ci din vechile mele temeri despre cine sunt cu adevărat.
În Compassionate Inquiry®, unul dintre principiile la care revin mereu este că gândul, percepția sau interpretarea este cea care generează emoția. Nu evenimentul în sine, ci gândul pe care îl atașăm acelui eveniment. Același eveniment poate produce nenumărate reacții emoționale diferite, în funcție de felul în care îl interpretăm și de povestea interioară pe care ne-o spunem.
Lipsește un mesaj. Asta e tot. Însă ceea ce fac eu cu acel mesaj lipsă este momentul în care apare suferința.
În momentul în care am construit povestea că uitase de mine, că nu contez, că apropierea dintre noi fusese imaginară, corpul a reacționat ca și cum toate acestea ar fi fost reale. A apărut o mică tristețe. O mică încordare. O mică armură pregătită pentru următoarea dezamăgire. Nimic din toate acestea nu avea legătură cu situația reală, pe care încă nu o cunoșteam.
Asta fac convingerile. Nu sunt informații neutre, undeva în fundal. Sunt principii organizatoare care modelează ce percepem, ce simțim și felul în care reacționăm. Convingerea din acea dimineață nu era nouă. Era veche. Fusese instalată undeva în primii ani ai vieții mele, confirmată iar și iar de-a lungul deceniilor și atât de adânc țesută în felul în care descifrez lumea, încât nici nu mai observam că o folosesc.
Convingerea era aceasta: atunci când cineva pe care îl iubesc devine tăcut, înseamnă că nu am reușit să rămân suficient de interesantă, valoroasă sau demnă de atenția lui.
Vreau să nuanțez puțin aici, pentru că ideea nu este că această convingere este falsă. Convingerile nu sunt dușmanul. Unele dintre ele sunt corecte. Unele ne-au protejat, ne-au fost de folos și ne-au spus adevărul despre o situație atunci când aveam nevoie. Problema nu este că avem convingeri, ci că uneori le luăm de bune fără să le privim cu curiozitate. Acceptăm tot ce ne spune mintea ca fiind adevărat, fără să ne oprim puțin și să ne întrebăm dacă acea convingere chiar mai este adevărată pentru noi, aici și acum.
Așadar, invitația este către curiozitate. Să ne oprim puțin în spațiul dintre ceea ce se întâmplă și felul în care reacționăm. Să observăm ce se mișcă în interiorul nostru și să ne întrebăm cu blândețe: ce poveste îmi spun acum? Apoi, să rămânem curioși față de ea. Este cu adevărat despre prezent, sau vine dintr-o durere mai veche? Uneori, o convingere examinată cu atenție se dovedește validă și merită păstrată. Alteori, descoperim că aparține unei răni vechi și nu realității de acum, iar atunci poate fi schimbată. În ambele situații, pauza și curiozitatea sunt cele care ne oferă libertatea de a alege.
M-am oprit în acea dimineață. Am așteptat.
Mesajul a venit câteva ore mai târziu. Se trezise târziu. Își începuse ziua pe fugă și își cerea scuze. Nu mă uitase. Pur și simplu nu auzise alarma.
Povestea pe care o construisem în acele nouăzeci de secunde s-a dovedit a nu avea aproape nimic în comun cu ceea ce se întâmplase în realitate.
Dar ce m-a surprins a fost altceva: deși situația era, în realitate, complet banală, povestea pe care mi-o spusesem îmi schimbase deja dimineața. Corpul meu reacționase ca și cum acel scenariu ar fi fost adevărat. Îmi trăiam ziua puțin încordată, puțin tristă, pregătindu-mă – fără să-mi dau seama – să fiu rănită de ceva ce, de fapt, nici măcar nu se întâmplase.
Așa ajung să ne afecteze convingerile pe care le luăm de bune fără să le mai punem la îndoială.
Suferim din cauza versiunilor imaginare ale vieților noastre. Reacționăm la evenimente care nu s-au întâmplat. Purtăm greutatea concluziilor trase de mințile noastre din informații incomplete și tratăm acele concluzii ca adevăr.
Libertatea nu înseamnă să ne oprim mintea din a inventa povești, pentru că asta va face mereu. Libertatea înseamnă să vedem poveștile doar ca pe niște povești, nu ca pe un adevăr absolut. Când putem lăsa un mic spațiu între întâmplare și interpretare. Când ne întrebăm: ce se întâmplă, de fapt? Și apoi: ce sens îi dau eu?
Sunt întrebări simple. Și totuși, sunt unele dintre cele mai puternice intervenții disponibile pentru un sistem nervos care și-a petrecut decenii întregi organizându-se în jurul unor răni vechi.
Lucrez constant cu clienții mei în această direcție. Îi ajut să încetinească suficient între factorul declanșator și reacție, astfel încât să poată observa povestea pe care mintea lor o creează. Îi ajut să vadă că povestea nu este modelată de realitatea prezentă, ci de vechi condiționări. Îi ajut să se întrebe dacă acea convingere din spatele poveștii este adevărată, sau doar familiară.
Când încep să observe asta, ceva se schimbă. Nu înseamnă că reacțiile lor dispar, ci că nu le mai iau automat drept adevăr absolut. Încep să aibă o relație diferită cu propria minte: sunt mai puțin identificați cu tot ce produce ea, mai curioși față de tiparele care apar, și mai capabili să aleagă în ce cred, în loc să accepte automat fiecare gând care le trece prin minte.
Și eu încerc să fac asta zi de zi, în felul în care îmi ascult corpul și reacțiile. Mesajul din dimineața aceea a fost doar un exemplu mic. Săptămâna asta sigur vor mai apărea și altele, poate chiar mai intense. Mereu apar.
Invitația, pentru mine și pentru oamenii cu care lucrez, este simplă.
Oprește-te.
Observă.
Întreabă-te ce poveste îți spui.
Apoi privește-o cu curiozitate. Întreabă-te dacă este cu adevărat despre prezent sau dacă vine din ceva ce a durut demult. Las-o să stea puțin sub semnul întrebării. Dacă încă are sens, păstreaz-o. Dacă nu, dă-ți voie să o schimbi.
Poate că exact această curiozitate face diferența dintre o viață trăită pe pilot automat și una trăită cu mai multă conștientizare.
Eu știu ce aleg.
Și aleg asta, din nou și din nou.
