Sunt în ședința de mentorat cu una dintre colegele mele, practician Compassionate Inquiry®. Îmi trimisese înregistrarea sesiunii ei cu câteva zile înainte, iar eu aveam câteva observații notate pe care voiam să le explorăm împreună.
„Ce s-a întâmplat cu tine aici?”, o întreb după ce vizionăm câteva minute din sesiune. Își ghidase clientul către senzațiile din corp și îi conținuse emoțiile cu multă finețe, iar apoi se oprise din explorare. Părea că ar mai fi fost spațiu pentru a merge mai departe, poate chiar către o amintire din copilărie, însă nu a făcut acest pas.
„Nu știu”, îmi răspunde. „Dar cred că i-aș fi făcut rău dacă aș fi întrebat cât de departe în urmă merg aceste emoții și senzații. Îmi este teamă să nu retraumatizez clientul.”
Fast forward către o altă sesiune de Compassionate Inquiry®, de data aceasta din poziția de intern, în care trebuie să ofer din nou feedback. Clientul se conectează cu o amintire dureroasă, iar lacrimile încep să îi curgă pe obraz. Din limbajul corpului se vede că este cuprins de emoții intense, care au nevoie să fie văzute și susținute într-un spațiu sigur.
„Te-ar ajuta dacă ți-ai oferi o îmbrățișare?”, întreabă terapeutul.
Clientul acceptă, iar emoțiile intense se estompează. Ceea ce era apăsător este înlocuit de o stare de liniște.
„Nu am vrut să retraumatizez”, îmi spune terapeutul în sesiunea de feedback, atunci când îl întreb ce l-a făcut să ofere această sugestie, în loc să continue explorarea.
Ce este trauma
Înainte să vorbim despre retraumatizare, este important să clarificăm ce înțelegem prin traumă, așa cum este definită în munca lui Gabor Maté.
Trauma nu este evenimentul care ni se întâmplă, ci felul în care ni se deformează lumea interioară, ca urmare a acestui eveniment. Nu este accidentul de mașină pe care l-am suferit când eram mici, nu este divorțul părinților sau certurile cumplite la care am asistat atunci, ci felul în care am internalizat aceste evenimente, semnificația pe care creierul nostru de copil le-a dat-o și, drept consecință, felul în care a fost impactat sistemul nostru nervos.
Așadar, dacă trauma nu este evenimentul în sine, nici retraumatizarea nu are cum să fie retrăirea evenimentului în sine.
Pentru că, în afară de întâmplarea grea prin care un copil poate să treacă, mai există un aspect esențial care contribuie la deformarea lumii interioare și deci, la apariția traumei.
Cui i-ai spus?
Aceasta este una dintre întrebările esențiale în Compassionate Inquiry®. De multe ori, răspunsul este „nimănui”, iar aici începe să se contureze o dimensiune mai profundă a experienței: deconectarea de îngrijitor și – implicit – perceperea singurătății.
Uneori răspunsul este: „Mamei, dar nu a făcut nimic” sau „Părinților, dar s-au concentrat pe rezolvarea problemei, iar ceea ce simțeam eu a rămas acolo”.
De aceea, putem explora și alte variante ale acestei întrebări:
Cui i-ai spus despre furia ta, despre tristețea ta, despre sentimentul de singurătate?
Sau, în cazul experiențelor foarte timpurii: Cine a văzut atunci frica sau teroarea ta?
Atunci când un copil nu este conținut în emoțiile sale, se vede nevoit să se descurce singur pentru a supraviețui. Astfel începe dereglarea sistemului nervos. Aceasta este trauma.
Revenind la retraumatizare
„Care este înțelegerea ta despre traumă?”, o întreb pe colega mea în sesiunea de mentorat.
Îmi răspunde folosind cuvintele lui Gabor, iar în timp ce vorbește, observ cum expresia feței i se schimbă, umerii i se relaxează ușor.
„Ce observi în corpul tău când spui asta?”, adaug.
„Simt ușurare. Nu mai este tensiunea aceea din stomac pe care o aveam când mă gândeam că aș putea retraumatiza clientul.”
„Ce a făcut posibilă această schimbare?”
„Faptul că îmi dau seama că ceea ce fac este, de fapt, opusul retraumatizării.”
Atunci când însoțim clientul în experiența sa dureroasă cu prezență, compasiune și acceptare, îl sprijinim să trăiască acea experiență într-un mod diferit.
Dacă trauma a apărut într-un context în care copilul a fost singur în fața unei experiențe copleșitoare, în procesul terapeutic apare posibilitatea unei noi experiențe: aceea de a simți acele emoții în prezența cuiva care este acolo, disponibil și conținător.
Aceasta nu este retraumatizare. Este o experiență care poate susține integrarea.
Totuși, când poate face terapeutul retraumatizare
Este important ca terapeutul să fie în contact cu sine, cu propriul corp și cu propriile reacții, în timp ce este prezent alături de client.
De exemplu, pot apărea momente în care terapeutul este el însuși activat, nu este suficient de ancorat sau își urmează propria agendă, în loc să rămână conectat la procesul clientului.
În astfel de situații, există riscul ca intervențiile să nu mai fie în acord cu nevoile reale ale clientului.
Am putea spune că retraumatizarea poate apărea atunci când terapeutul nu mai este în contact cu aceste calități cultivate în Compassionate Inquiry®: prezență empatică, conștiință de sine, autenticitate, curiozitate, acceptare, compasiune și lipsa judecății.
