Când mă gândesc la ideea de convingere de bază, primul lucru care îmi vine în minte este imaginea tatălui Sofiei.
Sofia este prietena fetiței mele și sora lui Eduard. Într-o zi, Sofia și Eduard au apărut în parcul din cartier cu biciclete cu roți ajutătoare, foarte mândri de aceste cadouri pe care le primiseră. Dădeau ture pe alei sub privirea tatălui lor care, la finalul zilei, i-a anunțat că de a doua zi vor scoate roțile ajutătoare, spre nedumerirea și îngrijorarea lor.
A doua zi, Sofia și Eduard pedalau încrezători pe bicicletele lor cu două roți, fără niciun alt sprijin.
Trebuie să mărturisesc că nu am crezut nicio secundă că acești doi copii vor învăța să meargă pe bicicletă atât de repede. Undeva în spatele minții mele, l-am și judecat puțin pe tatăl lor, pentru că mi s-a părut că îi împinge să facă ceva pentru care nu sunt pregătiți.
Doar că tatăl lor s-a uitat senin la grupul de părinți mirați și a spus:
„Nu există să știi sau să nu știi să mergi pe bicicletă. Contează ce crezi despre tine că știi. Trebuie doar să înțelegi cum să-ți ții echilibrul.”
„Ce perspectivă sănătoasă”, m-am gândit, uitându-mă la cei doi copii care păreau să o fi adoptat fără să o pună la îndoială, ca și cum ar fi fost cel mai firesc mod de a privi lucrurile. Și cred că așa și era.
Acesta este felul subtil în care se formează convingerile de bază: prin felul în care oamenii importanți din viața noastră ne privesc, ne vorbesc și ne transmit ce cred despre capacitatea noastră de a face față lumii.
„Indiferent dacă crezi că vei reuși sau că vei eșua, ai dreptate” – Henry Ford
Convingerile sunt lentilele prin care percepem lumea. Ne influențează gândurile, acțiunile și, în cele din urmă, realitatea. Fie că sunt conștiente sau inconștiente, ele modelează deciziile pe care le luăm și felul în care navigăm prin viață.
De aceea, atunci când însoțim un client în propriul proces terapeutic, unul dintre cele mai valoroase locuri din care putem începe explorarea este o convingere.
Asemenea celor doi copii, clientul își poate oferi libertatea de a explora lumea pe bicicletă sau poate rămâne în cutia credinței că nu este în stare și, astfel, să-și limiteze singur drumul.
Ceea ce știu astăzi despre convingeri este, în mare parte, rezultatul procesului de învățare început odată cu intrarea mea în lumea Compassionate Inquiry. În toți acești ani, am ascultat, am învățat și am explorat felul în care convingerile ne modelează relația cu noi înșine și cu ceilalți.
Și totuși, chiar în timp ce scriu aceste rânduri, observ cum apare în mine un gând familiar:
„Nu am nimic suficient de important de spus despre acest subiect.”
Iar dacă stau puțin cu această idee și, mai ales, cu ceea ce apare în corpul meu atunci când o rostesc cu voce tare, ajung într-un loc mult mai profund: la convingerea de bază că eu însămi nu sunt importantă.
Și pentru că am ajuns la o convingere proprie de bază, aș vrea să rămânem puțin aici. Mai exact, la ideea autocunoașterii în terapie și la felul în care convingerile terapeutului pot influența procesul clientului.
Care dintre convingerile tale poate altera relația terapeutică în acest moment?
Aceasta este o întrebare pe care mi-o adresez periodic și pe care o aduc în propriul proces terapeutic sau, uneori, în exercițiile de journaling pe care le fac dimineața, înainte de cafea.
Este o întrebare care, de-a lungul timpului, m-a ajutat să identific mai repede convingerile activate de provocările prin care treceam în diferite momente ale vieții. Iar unul dintre cele mai importante exemple pentru mine a fost divorțul.
În perioada aceea, în mijlocul furtunii emoționale pe care o poate aduce un divorț, am observat un impuls care apărea constant în ședințele cu clienții. De fiecare dată când cineva îmi vorbea despre dificultățile din relație, primul gând care îmi venea spontan era:
„Relația aceasta este sortită eșecului. Oare de ce mai stă omul acesta aici?”
Apoi observam cât de greu îmi era să rămân prezentă cu clientul, pentru că eram mult mai preocupată să-mi controlez impulsul de a-i sugera ce să facă mai departe ca să se „salveze” din ceea ce eu vedeam ca fiind o groapă a nefericirii.
De altfel, expresia „groapă a nefericirii”, împreună cu acest impuls pe care mă străduiam să-l țin sub control, mi-au atras suficient de mult atenția încât să încep să explorez asta în terapia personală. Așa am putut împiedica propria mea poveste, construită dintr-o serie de convingeri de bază, să influențeze viața clienților mei.
În relația terapeutică, este responsabilitatea noastră, ca terapeuți, să creăm un spațiu de siguranță. Iar unul dintre lucrurile care pot afecta profund această siguranță apare atunci când terapeutul nu realizează că interpretează viața clientului prin propriile filtre.
Cred că unul dintre cele mai importante exerciții de responsabilitate este disponibilitatea de a ne observa aceste filtre. Pentru că, atunci când convingerile terapeutului rămân neexplorate, există riscul ca ele să devină direcții subtile pe care clientul începe să le urmeze fără să-și dea seama.
De cele mai multe ori, nu este vorba despre ceea ce spunem direct. Ne putem abține să dăm sfaturi sau interpretări, dar este mult mai greu să controlăm tonul vocii, expresiile feței sau felul în care suntem prezenți în relație.
De aceea, autocunoașterea terapeutului nu este doar un proces personal, ci și o formă de grijă față de libertatea interioară a celui pe care îl însoțim în propriul proces.
Nu cred că vom deveni vreodată complet liberi de propriile convingeri. Dar simplul fapt că suntem dispuși să le privim cu sinceritate poate face diferența dintre a conduce, fără să ne dăm seama, procesul clientului și a rămâne cu adevărat prezenți lângă el.
